ce faci când totul pare prea mult

uneori, nu e o criză. nu e nici măcar un moment tragic. doar… prea mult.
zgomot peste gânduri, sarcini peste energie, oameni peste limite.
totul cere ceva de la tine și nu știi cu ce să mai răspunzi.

dacă te recunoști, e ok.
nu înseamnă că ești slab. înseamnă că ai ajuns la capătul unui fir.
firul ăla invizibil care ține totul în echilibru, până nu mai poate.

ce faci atunci?
nu trebuie să faci ceva mare.
nu trebuie să rezolvi tot.

poate doar te întinzi pe podea.
poate închizi telefonul.
poate alegi o singură chestie de făcut azi, restul așteaptă.

poate taci. poate plângi. poate te uiți pe geam.
poate spui „nu”. poate spui „nu știu”. poate spui „nu acum”.

și încet-încet, respiri.
nu ca să fii zen. ci ca să nu uiți că ești aici. că ai corp. că nu ești o listă de bifat.

nu ești leneș. nu ești defect.
doar ai obosit. și nu ai nevoie să te repari, ci să-ți fii aproape.

e mult?
da.
dar ești și tu.

și poate azi nu e ziua în care mergi înainte.
poate e ziua în care stai pe loc. și tot e ceva.

stay soft. chiar și când pare că nu-ți mai permiți.
mai ales atunci.