există stări care nu au nume clare. nu sunt anxietate, nu sunt liniște. nu sunt furie, dar nici pace. sunt ceva între. ceva care stă în piept și nu se arată pe față. ceva ce simți vag, ca o umbră pe sub piele, dar nu ai cum să explici.
uneori e oboseala adunată, alteori e doar vid. uneori ai trecut prin prea multe și corpul tău e înapoi, dar restul tău încă vine din urmă. și nu, nu e dramatic. nu e nimic special de spus. e doar adevărul simplu că sunt zile în care habar n-ai ce simți și nici nu vrei să sapi prea adânc.
nu trebuie să devii poet în fața propriului haos. nu trebuie să înțelegi totul ca să fii ok. uneori, să recunoști că nu știi ce e în tine e exact ce aveai nevoie să faci.
în loc să cauți sens, poate ai nevoie doar să stai. să te uiți pe geam fără motiv. să nu răspunzi la nimeni. să bei o apă rece sau să-ți speli fața. să taci fără rușine.
nu toate emoțiile vin cu subtitrare. și nu tot ce nu poți numi e pericol.
să nu știi ce simți e tot o formă de prezență. poate chiar cea mai sinceră.